atat

Intr-un oras prima data vazut, in parcul plin de oameni necunoscuti, pe o banca de lemn, sub un copac colorat de toamna, cu un vant ce batea lin in fatza, privireau spre apus asteptand ca ea timpul sa-l opreasca.

Nu isi dadeau seama de ce totusi timpul fugea, frunzele cadeau, soarele ii incalzea, vantul ii mangaia, norii ii amuzau.

El in palma o tzinea cu putere si teama.

Desi nu conta, raspunsul la intrebarea incotro vor pleca mai departe se lasa asteptat. Nu se gandea, nu vroia sa se gandesca si nici nu-i pasa de el. Erau inghetzatzi. Nu puteau sa se ridice… nu avea puteri sa ii atinga buzele… si asteptau secunda ce-a trecut sa se intoarca.

Continue reading Zambeste →

As scrie o poezie… Dar mai am un an la dispozitie